Pe cât de multe asemănări există între antreprenoriat și teoria managementului, pe atât de multe și de fine și diferențele dintre cele două. La o primă vedere și la un stadiu simplist, se poate considera că ambele au ca scop conducerea unei companii (ori știința administrării afacerilor, din perspectivă didactică). Nimic mai prejos: firma sau organizația este în centrul atenției celor două, ba unii consideră chiar că antreprenoriatul nu ar fi altceva decât un substrat al managementului.
Fără a neglija aceste aspecte inițiale, s-a dezvoltat în ultimele decenii, mai ales din anii ’80 încoace, un curent care pune mai mult accent pe antreprenoriatul de sine stătător, privindu-l ca un fenomen distinctiv de management. Conform acestei mișcări, managementul ar trebui să se concentreze asupra activităților de organizare, de conducere și de gestiune a întreprinderilor, pe când antreprenoriatului i-ar reveni alte funcții.
Înainte de toate, dezvoltările economice recente (criza financiară globală, eșecul capitalismului de duzină și al companiilor mamut, creșterea vitezei de comunicare, conectarea digitală etc.) au produs schimbări de formă ale societăților comerciale, putându-se constata, în ultima vreme, o atenție sporită acordată firmelor de dimensiuni reduse (s-ar putea spune chiar „decente” în comparație cu proporțiile conglomeratelor ori multinaționalelor). De aici și una dintre deosebirile esențiale dintre antreprenoriat și management: în cazul celui din urmă este pusă pe tapet existența unei companii care are nevoie de o persoană de conducere (sau de un grup de persoane de conducere) care să îi gestioneze proiectele, personalul, comenzile, să îi definească organigrama ș.a. pentru a performa cât mai bine în condițiile date ale pieței. Dacă, în cazul managementului, este mai intens pronunțat rolul companiei, antreprenoriatul își îndreaptă interesul către individ. Făcând astfel, antreprenoriatul nu este interesat doar de conducerea firmei, ci și de întreg procesul originat de la ideea de afaceri și până înființarea firmei. Atâta vreme cât nu face nimic diferit față de concurență, cât timp se înscrie pe unda unor „variațiuni pe temă”, o companie (cu întreaga ei manifestare de înființare), nu se va bucura de o atenție deosebită, ci va face parte din sumedenia de alte organizații existente care au nevoie să fie conduse fie de fondator, fie de specialiști recrutați. O astfel de afacere poate fi lansată din dorința de a face bani, de a obține profit, având, de altfel, și șanse de izbândă, chiar dacă va necesita eforturi de diferențiere față de concurență.
În antreprenoriat, diferențierea este reliefată de la bun început, dându-se amplu interes conceptului. Mulți antreprenori admit că pornesc la drum conștienți că vor întâmpina dificultăți financiare, dar că își extrag motivația din originalitatea gândirii creatoare și din speranța de a produce un șoc care să schimbe piața și comportamentul consumatorilor. Într-unul dintre interviurile publicate anterior pe site-ul nostru, Robert Miștovschi afirma că „banii în antreprenoriat trebuie să fie priviți strict ca pe o resursă care te ajută să execuți un plan” și că „în momentul în care încetezi să îi mai privești rațional, începi să iei decizii proaste”. Dacă știința managementului pune accent pe obținerea de profit (și conducerea companiei în așa fel încât acest deziderat să fie îndeplinit), antreprenoriatul caută să scoată în evidență și ideea de afacere, cu șansele ei de a da tiparele peste cap (moment în care vor apărea și banii). La început de drum, însă, antreprenoriatul este asociat riscului: un antreprenor cu o afacere mică și nebunească va fi finanțat, în cele mai multe cazuri, de prieteni, de familie sau de „capitaliști de risc”, pe când managerul unei companii mari poate obține mai ușor credite bancare. Pentru bănci, existența companiei, cu toate activele sale, este o garanție mai bună decât simpla idee de afaceri cu care întreprinzătorul vrea să se lanseze. O va face de unul singur sau alături de un grup restrâns de apropiați, pe când managerul are în spatele companiei pe care o dirijează o întreagă echipă de conducere și gremiile aferente (consilii de administrație, adunări generale ale acționarilor etc.).
Așadar, se poate spune că managementul este o construcție mai degrabă „homo economică”, ghidându-se după principii precum minimizarea costurilor și maximizarea încasărilor companiei, pe când antreprenoriatul – cu o însemnată doză filosofică – are în vedere (și) dictatul „schumpeterian” potrivit căruia inovarea este singura funcție fundamentală din istorie. Pentru Schumpeter, întreaga dezvoltare economică se rezuma la abilitatea de a inova a omului de afaceri. Nu trebuie să mire că multe afaceri ultra-inovative eșuează. Modelul „încercare și eșec” funcționează cât se poate de bine: adesea, inovația adevărată apare doar după câteva rateuri și învățături de minte. Poate că și de aceea, specific antreprenoriatului este să se vorbească despre start-up-uri, ele netrebuind neapărat definite drept companii, ci fiind înțelese ca modele de afaceri puse pe roate: că unele vor reuși în timp ce altele vor eșua ține, în bună măsură, de particularitatea antreprenorului, o piesă esențială a puzzle-ului succesului, spre deosebire de manager, care, în repetate rânduri, are spatele mai bine asigurat – de organizație sau chiar de organigramă.
No responses yet